POESIA
N’anciulu
di Lillo Centorrino
Sulu nun pozzu stari, mi veni ‘u friddu e mi scura lù cori,
l’ansia mi guverna, ‘u scantu, la
tristizza.. e scurrunu li iorna!
Fimmini, amici e
sautafossa, giraru attornu a mia e alleggiu alleggiu,
mi rumperu l’ossa.
Vulissi ora essiri
priatu, cuntentu, c’a gioia n’ta lu
cori d’un puntu di
riferimentu.
N’anciulu accanto a
mia chi nun mi lassa mai, e comu ‘na puisia mi cunnuci pì la via.
N’anciulu a’menzu a
tanti, ma chi voli
compagnia: beddu, sulari,
magari ‘mpertinenti, chi cu mia si
cuciulia!
Luntana è ‘a
solitudini quannu c’è a ciancu ‘i
tia cu ti cunotta cu li
tò abitudini.
Vicina è ‘a
cuntintizza quannu, puru cu lu
pinseri, hai cu la testa t’accarizza.
Nun resti sulu mai, l’anciulu ti
sorreggi, ti strinci, ti
pruteggi e t’alluntana i guai.
È l’anciulu chi
vogghiu, m’u manna lu Signori e comu ‘u naufragu
cu scogghiu nun m’u fazzu
scappari!
|